Esti Parinte de Adolescent sau Ai Copii Mici? Citeste Asta!

Ești părinte de adolescent? Ai copii mici? Și ei vor deveni adolescenți, așa că articolul acesta este și pentru tine!

Schimbările sociale din ultimii zeci de ani au dus la schimbarea modului de a ne crește copiii și de a fi părinte. nd o societate devine democrată, când oamenii nu mai primesc ordine de sus în jos, când regulile sociale s-au relaxat și ei pot lua decizii pentru propria lor viață, se creeaza un mediu, mai deschis către alte culturi, mai liber de restricții, ceea ce duce la apariția unui nou tip de parenting, democratic.

În apropierea vârstei de 12 ani, mai toți părinții încep să perceapă o schimbare, la început abia simțită, apoi mai evidentă, a copilului lor, care începe să aibă propriile IDEI, propriile PĂRERI și propria IMAGINE despre lume și viață. Copilul lor nu mai este ASCULTATOR așa cum era până mai ieri. Pe măsură ce timpul trece, copiii devin din ce în ce mai rezistenți la controlul parental, își exprimă cu ușurință dezacordul și devin înclinați către discuții contradictorii. 

Aceasta este perioada despre care doresc să vorbesc, deoarece e cea mai grea pentru părinți. E momentul în care părinții simt că pierd CONTROLUL pe care, în mod natural, îl exercitau cu ușurință asupra copilului lor, nu cu mult timp în urmă. Bucurați-vă că se întâmplă! Și nu glumesc când spun asta.

Copiii au nevoie sa regândească toate aspectele vieții, tot ceea ce familia și societatea i-au învățat. E o nevoie naturală, care se află în genele noastre – aceea de a ne crea propria variantă a realității, în modul unic, al fiecăruia. Au nevoie să își dezvolte gândirea critică, ceea ce înseamnă că vor analiza ce aud, în loc să ia drept adevăr orice li se spune. 

Copiii au nevoie să intre în conflict cu noi, pentru că așa se ANTRENEAZĂ pentru conflictele reale din viitor. Acum își formează “mușchii” pentru a-și susține punctul de vedere, pentru a-și afirma un principiu. Părinții sunt cei mai la îndemână pentru a exersa o discuție în contradictoriu. În familie se învață prima oară multe lucruri. E cel mai comfortabil teren pentru ei. Așa învață să se cunoască pe sine, să își observe și să își controleze reacțiile, să își depășească frustrările. Cu toții știm că viața nu îi va scuti de toate acestea. 

Un copil are nevoie să înțeleagă că părinții nu sunt atotputernici, are nevoie să le vadă defectele și să înțeleagă că oamenii sunt imperfecți, că viața este imperfectă. Copiii care nu înțeleg lucrul acesta, când dau piept cu prima situație sau prima persoană dificilă în viață, VOR DA ÎNAPOI și se vor întoarce învinși, dacă nu au curajul să se ridice și să o ia de la capăt. E spre binele lor să se răzvrătească pentru că doar așa vor reuși să se DESPRINDĂ.

Ce e de de facut? Care e atitudinea potrivită pentru părinții zilelor noastre? Cum să îi ajutăm pe copii? 

Devenind PREZENȚI în viața lor, ASCULTÂND cu adevărat ceea ce au să spună și, un lucru foarte important, ajutându-i să înțeleagă CONSECINȚELE firești ale propriilor acțiuni și ASUMAREA lor.

În final, la fel de important, RESPONSABILIZAȚI-I pentru că așa îi ajutați să aibă o părere bună despre ei înșiși și vor rămâne cu convingerea că pot face față cam oricărei situații. Orice privilegiu vine și cu îndatoriri. 
Părinții rămân, chiar și în adolescență, reperul moral după care se va ghida viitorul adult. Adolescenții încearcă limitele părinților și uneori poate fi iritant, știu, dar au nevoie de fermitatea blândă părintească. Momentele în care își testează părinții, sunt tocmai acelea în care ei învață cel mai mult de la părinți: atitudinea, felul de a gestiona o situație tensionată, reacțiile emoționale. Cu cât părintele este mai calm și fără nici un pic de orgoliu, cu atât mai mult copilul va aprecia părintele.

De evitat lupta de putere! Vă asigur că vor reproduce acest comportament al părinților la rândul lor.
Cu cât pornim mai devreme în relația cu copiii în acest fel, democratic, cu atât mai bună va fi relația viitoare cu ei, dar niciodată nu e prea târziu pentru a construi o relație mai bună cu copiii.

Atitudinea de genul: ”Lasă că fac eu asta, că eu fac mai bine/repede!” transmite copilului o lipsă de încredere în capacitățile lui și o lipsă de respect, ceea ce, în timp, îl va descuraja în fața vieții. Definiția răsfățului este exact aceasta: să faci în locul copilului ceea ce poate face singur. Ca un pui de pasare să plece în țările calde, e nevoie sa iasă din cuib, să învețe să zboare SINGUR. Ați văzut vreodată păsări care să zboare în locul puilor lor? Ei, la oameni se mai întâmplă! 

I-ați spus vreodată copilului: „Tu trebuie doar să înveți?” „Nu te pun să faci nimic în casă. Treaba ta e să înveți!”? Nimic mai plictisitor pentru el, să facă un singur lucru tot timpul, fără a putea varia cu o altă activitate, ne mai punând la socoteală faptul că în mintea lui se creează ori ideea că parinții nu au încredere în el să îl pună să facă câte ceva în casă, ca să contribuie, ori că așa e în viață – unii cu mapa și alții cu sapa. Ideea aceasta – că i se cuvine ca alții să curețe după el, o va duce și în relația de cuplu, unde va crea conflicte, deoarece acest copil nu știe cum să contribuie. 

În mare, există două situații extreme care pot duce la neadaptări majore în viață: răsfățul și neglijarea. Amândouă sunt la fel de dăunătoare! 

Un alt aspect este acela al școlii. E foarte la modă să spună „Nu îmi place la școală!” Acest lucru nu este aproape niciodată adevărat, cu excepția unor anumite cazuri, în care copilul este nefericit acolo. Este recomadat să ascultați ce au de spus despre aceasta, dar nu îi contraziceți. Comunicarea este esențială pentru a sti ce se întâmplă la școală. Ei petrec o mare parte a zilei acolo și e important să cunoaștem despre acea parte a vieții lor. Vorbind despre ceea ce le place și ce nu le place e terapeutic. Se simt auziți, înțeleși și susținuți. 

Oricât am vorbi copiilor noștri, ei își vor aminti mai bine ceea ce am făcut noi, nu ceea ce le-am spus. Ceea ce propovăduim, să vadă că și aplicăm. Puterea exemplului este covârșitoare deoarece memoria vizuală este mai puternică decât cea auditivă. 

Care este scopul nostru, al părinților? Merită să acordăm câteva momente acestui gând. Ce ne dorim pentru copiii noștri? Ni-i dorim dependenți emoțional, legați de noi, având nevoie de noi toată viața lor? Sau ni-i dorim să devină adulți capabili să ia decizii pentru ei înșiși, independenți și siguri pe ei?
Când un copil s-a desprins de părinții lui, are mari șanse să NU dezvolte atașamente emoționale bolnăvicioase. 

Când un copil care este foarte atașat de parinții lui întâlnește pe cineva cu care începe o relație, nu face decât să schimbe persoana de care se atașează. El își transferă atașamentul sau dependența, de la părinte la partener, și va fi submisiv și ascultător față de partener, la fel cum a fost și față de părinte, DACĂ părinții i-au sugerat, subtil sau direct, că asta așteaptă de la el. 
Bucurați-vă dacă aveți copii mai rebeli, deoarece ei se vor descurca bine în viață pentru că își dezvoltă voința și puterea de decizie. 

Vă asigur că această perioadă de adolescență, pe lângă faptul că este absolut firească, este NECESARĂ. Există și o veste bună: va trece! În jurul vârstei de aproximativ 20 de ani, copiii vor reveni la familie, cu condiția să fie tratați ca ADULȚI, cu respect pentru deciziile pe care le-au luat sau urmează să le ia de aici înainte.


Autor:  Violeta Stoica

Website: www.qhht.ro


Credem în libera circulație a informației și dorim să împărtășim tot ceea ce are potențialul de a inspira și ajuta evoluția atât individuală, cât și colectivă.
Dacă v-a placut acest articol și doriți să îl introduceți pe pagina sau blogul dumneavoastră, sunteți încurajați să o faceți prin simpla citare și crearea unei legături spre adresa acestui site. Vă mulțumim!

Aprecierea Cititorului
[Total: 9    Average: 4.9/5]

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *